Adriana Săftoiu: Se poate vorbi despre cât de civilizată e o țară uitându-ne la grija acordată grupurilor minoritare

Simfonia Semnelor”, cartea Adrianei Săftoiu publicată în primăvara acestui an, este o ilustrare complexă a provocărilor cu care se confruntă comunitatea persoanelor surde din România și a soluțiilor prin care societatea noastră poate deveni mai incluzivă.

Ca parlamentar în Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale, în legislatura 2016-2020, Adriana Săftoiu este inițiatoarea legii prin care Limba Semnelor Române a devenit limba oficială a minorității surzilor. Deși prevede ca examenul de Bacalaureat să fie adaptat și accesibilizat pentru persoanele surde, nici la doi ani distanță de la promulgare Ministerul Educației nu pus în aplicare legea.

Munca din Parlamentul României i-a adus imaginea de luptătoare a drepturilor persoanelor cu dizabilități. După promulgarea legii, comunitatea surzilor a creat un semn special pentru numele Săftoiu, „e unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit în cei peste 50 de ani”, ne-a spus Adriana Săftoiu într-un interviu online.


 Simfonia semnelor


De ce o carte despre persoanele cu deficiențe de auz?

Răspund cu altă întrebare: de ce nu o carte despre persoanele cu deficiențe de auz sau despre toate grupurile vulnerabile? Merită să fie cunoscute.

România are probleme atât de mari în ceea ce privește sistemul de educație și de sănătate încât unii consideră un lux preocuparea pentru grupurile vulnerabile.

Eu cred că se poate vorbi despre cât de educată și civilizată e o țară uitându-ne la grija acordată grupurilor minoritare, vulnerabile, despre cum se educă majoritarii să-i respecte.

În calitate de deputat în Comisia pentru drepturile omului, am cunoscut comunitatea surzilor, a nevăzătorilor, a persoanelor cu autism, cu deficiențe motorii, copii care ies din centrele de plasament. Sunt atâtea puncte vulnerabile și care, realmente, sunt ca niște pungi cu puroi care, din când în când, se sparg și curg pe trotuarul nostru.

Dar știi cum e, suntem atenți doar atunci când ne ies în cale. Hai să ne amintim cazul Caracal care nici în ziua de astăzi nu ne e foarte clar. O țară atentă câteva luni de zile și nici până azi nu știm ce s-a întâmplat acolo, dacă adolescenta respectivă trăiește sau nu. Suntem o societate care, repet, suntem atenți la asemenea șocuri doar când ne electrocutează, o perioadă scurtă de timp.

După 4 ani de zile în care am încercat să construiesc legi pentru această comunitate, am zis că merită să fie cunoscută experiența acestor oameni. Sunt persoane surde, sunt copii auzitori provenind din familii de surzi, unii dintre ei au abandonat să se mai confrunte cu limitele impuse de România și au plecat în alte țări unde au reușit să-și facă un rost foarte bun, unde a fi surd nu e un handicap. Sunt și exemple de viață care inspiră, oameni care în ciuda surdității au reușit performanțe academice, o viață personală armonioasă.

Și remarc o mândrie de a fi surd. Sunt oameni care spun că dacă ar fi să o ia de la capăt, ar dori să fie tot surzi. Ei sunt o minoritate cultural-lingvistică.

Am scris această carte ca să îi cunoaștem și să nu mai avem scuza „nu am știut” pentru indiferența noastră față de ei.

Ar trebui să nu mai așteptăm doar ca ei să facă eforturi ca să ne înțeleagă pe noi, auzitorii.

 

În cât timp ați scris cartea?

poza cu cartea simfonia semnelor: are coperta in culorile curcubeului, in fundalul pozei este verdeataAm redactat-o într-un an, dar munca de documentare a fost mult mai amplă, vreo trei ani. Pe unii i-am cunoscut direct, le-am cunoscut poveștile, perseverența de a-și apăra drepturile.

După ce am terminat mandatul de parlamentar, mi-am dat seama că această comunitate merită să fie cunoscută și să fim conștienți că și noi avem ceva de făcut la rândul nostru. Li se face o mare nedreptate elevilor surzi, mulți dintre ei neluându-și examenele de Bacalaureat din cauză că Ministerul Educației este de-a dreptul pasiv, indiferent, la nevoia de a adapta examenele pentru ei.

În momentul de față, și o spun cu multă tristețe, enervare, furie, deși legea prin care Limba Semnelor este recunoscută ca limba lor oficială și se află deja în vigoare, nici anul acesta Ministerul Educației nu a luat măsurile necesare ca ei să dea examenele adaptate în conformitate cu legea.

Eu sper ca asociațiile de surzi să reacționeze. Chiar ar putea să dea în judecată Ministerul Educației pentru că examenul de anul acesta nu a fost organizat conform legii.


Soluții pentru incluziune


Care sunt soluțiile pentru creșterea incluziunii sociale a persoanelor cu deficiențe de auz, atât politice cât și la nivel individual?

Soluțiile sunt în această lege. Legea spune, de acum doi ani de când a fost promulgată, că instituțiile trebuie să ia toate măsurile pentru a fi accesibile persoanelor surde.

Mai pe înțelesul tuturor, dacă o persoană surdă se duce astăzi într-o instituție de stat, fie că vorbim de Parlament, de ANAF, ei trebuie să aibă la dispoziție un interpret. În țările civilizate, care respectă drepturile acestor oameni, au toată infrastructura pusă la punct. O persoană surdă știe cum și unde apelează pentru a avea asigurată interpretarea. La noi, de abia reușim să asigurăm interpretare în LSR pentru principalele știri TV.

Am avut ani de zile la dispoziție pentru a pune la punct această logistică. Ministerul Educației ar trebui să aibă cea mai mare implicare, pentru că lor le revine sarcina de a forma profesori în Limba Semnelor, de a organiza secții în sistemul universitar.

Faptul că dai din umeri și spui că nu știu cum să fac, ăsta nu e un răspuns. Îți bați capul și dacă nu ești capabil pleci de acolo. Lasă-i pe alții care vor să facă lucrurile acestea. Din păcate, chiar dacă această lege ar fi trebuit deja să fie respectată și accesibilizarea să aibă loc, cred că statul român nu răspunde decât atunci când e prins într-un scandal mediatic, când e dat în judecată.

 

Dar la nivel individual care sunt soluțiile, ce putem face?

Să încercăm să înțelegem nevoile și să le respectăm. Când am auzit replici de genul: dacă nu știu să vorbească n-au decât să scrie, mi s-a părut de un cinism total.


Problema e în societate, nu în surditate


Un studiu din luna aprilie făcut de Social Innovation Solutions arată că 68% dintre români asociază dizabilitatea cu tristețe. Care credeți că e sursa culturală a asocierii, de unde vine?

Mă gândesc că e natural să crezi că dizabilitatea e o suferință. Dar în cazul surzilor, lucrurile nu stau așa. Am pomenit deja de mândria de a fi surd. Problema e însă în societate, nu în surditatea lor. Cei care reușesc să răzbată sunt cei foarte susținuți de familie, nu atât școala și societatea îi încurajează. Acolo unde familia e dedicată și nu tratează dizabilitatea ca pe o nenorocire, sau ca pe un handicap de netrecut, ori ca pe o dizabilitate care îți marchează destinul, oamenii își găsesc drumul bun.

Am cunoscut oameni care nu erau deloc fericiți că erau dependenți de un ajutor social de la stat sau de un asistent social, care de multe ori este un membru al familiei și zice stai acasă, mă duc eu și-ți rezolv problemele. Ei vor să trăiască, vor să-și facă cumpărăturile singuri, vor să meargă la școli, trebuie doar să le accesibilizezi, să facilitezi drumul spre această normalitate. Iar noi nu le facem. Tendința e să zici stai în colțul tău, îți aduc eu de mâncare, tot ce ai nevoie, stai acolo.

 

Legea privind limbajul semnelor ca limbă maternă pentru surdo-muți a fost adoptată în 2020, este inițiativa dvs. Ați primit vreun mesaj de la comunitate care v-a rămas în minte după adoptarea în Parlament sau după promulgare?

Cel mai frumos mesaj pe care l-am primit a fost că s-a creat un semn pentru numele Săftoiu. În general, se folosesc dactilemele atunci când te prezinți, dactileme însemnând semnele pentru litere. Pentru Săftoiu nu mai folosesc dactilemele, ci au creat un semn special: pumni strânși și mișcarea de frecare care înseamnă a lupta. M-a impresionat, e unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit în cei peste 50 de ani.


Limba Semnelor Române – opțional în școală


În carte spuneți că susțineți învățarea Limbii Semnelor Romane și includerea ei ca materie opțională în școală. De ce și care credeți că ar fi impactul pe termen lung?

portret cu adriana saftoiu. poarta o camasa alba, are parul saten pana la umeri

În primul rând, sunt foarte convinsă că generația mea, de exemplu, nu a realizat nevoia acestor oameni pentru că nu ni s-a vorbit nici acasă, nici la școală, nici în comunitate. Spun în carte despre o întâlnire între copii surzi și copii auzitori. După trei ore nu mai puteai să-ți dai seama care e surdul și care e auzitorul pentru că se înțelegeau perfect, învățaseră deja semne pentru a comunica.

Mi-am dat seama că, așa cum copiii învață ușor limbile străine, dacă ar exista un opțional în școală de Limba Semnelor Române, cel puțin în gimnaziu, sunt convinsă că foarte mulți copii s-ar înscrie, și această barieră lingvistică ar fi depășită. Mulți tineri care au auzit despre carte, care au citit-o, m-au întrebat fie în privat, fie pe mail, la lansări, unde se pot duce să învețe LSR-ul.

Și atunci da, de asta susțin că un opțional le-ar permite tinerilor de acum să depășească această barieră. Ca întotdeauna, posibilitatea de a te cunoaște e foarte mică acolo unde este o barieră lingvistică.


Forme ale diversității umane


Spuneți în carte că persoanele surde sunt directe în comunicare și că nu ați știut cum să reacționați când cineva a fost direct cu dvs. Mi s-a părut minunat să constat că, de fapt, asta arată apropiere și încredere.

Da. Au un stil foarte direct. Inițial am crezut că vine din faptul că au un vocabular destul de restrâns, nu o spun eu și nu e un reproș, ci e o constatare că au un vocabular restrâns, și m-am gândit că din cauza acestui lucru sunt atât de direcți. Apoi, am înțeles că așa sunt ei. Face parte din cultura lor. M-am bucurat când am fost confirmată în observațiile mele de alți auzitori care au interacționat cu persoane surde, vezi cazul doamnei Angela de la Timișoara, care remarca aceleași lucruri, aceeași directețe care te poate frapa. Acum dacă întrebările vin foarte abrupt și direct îmi dau seama că nu o fac ca să te jignească ci pentru că așa sunt ei.

 

Sunt în acest moment inițiative legislative din zona drepturilor omului care merită urmărite?

Îți mărturisesc că îl suspectez pe politicianul român de calcule de imagine când invocă drepturile omului și asta pentru că în practică nu constat aceeași înflăcărare ca în discursuri în a respecta aceste drepturi. Din punctul meu de vedere, societatea civilă este mult mai implicată în a găsi soluții pentru persoanele vulnerabile decât statul român.

 

La ce lucrați în prezent, aveți și alte planuri sau proiecte privind drepturile persoanelor cu dizabilități?

Parlamentul îți oferă instrumentele de a putea acționa concret. Din afară, nemaifiind parlamentar, mă implic în proiecte comune cu ONG-uri care militează pentru drepturile omului sau în cazuri punctuale.

 

Sursă foto: Adriana Săftoiu

+
Scrie-ne pe Whatsapp!
Sari la conținut