Teodora Dumitru s-a născut cu paralizie cerebrală și tetrapareză spastică, în deplasare folosește un scaun electric. De-a lungul anilor i s-a zis că nu poate face școală pentru că „nu scriu cu pixul pe foaie”. A avut mereu însoțitor care îi transcria tot ce spunea, fie pentru examene sau teme. A transmis sute de eseuri, teme și materiale necesare pentru școală. A căutat metode prin care să se descurce singură, a încercat instrumente ajutătoare, apoi cu cotul, iar astăzi scrie cu nasul. Instrumentul esențial în scriere este laptopul.

Nici la Evaluarea Națională și nici la Bacalaureat nu a primit laptopul de care avea nevoie. Sistemul de educație românesc are evaluările doar pe hârtie. Nu ține cont de nevoile persoanelor cu dizabilități. „Nu m-a întrebat nimeni niciodată cum ar fi mai ușor pentru mine.”

În școala generală a decis că va fi medic. Când a dat admiterea la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București evaluarea a fost aceeași: examen pe hârtie pentru toată lumea, „noi așa avem examenul, dacă vrei să-l iei în condițiile noastre.”

Excluderea pe care a simțit-o din partea societății de-a lungul anilor, a sistemului de învățământ, a determinat-o să învețe singură spaniolă în trei luni și să-și urmeze visul de a studia medicina în altă țară. A realizat că o societate incluzivă e atunci când sistemul se adaptează la nevoile persoanelor cu dizabilități și nu invers. Iar România a eșuat în cazul ei.

Este studentă la Medicină în anul I la Universitatea „Complutense de Madrid”, în Spania, după ce a studiat un an de Terapie Ocupațională, în cadrul aceleiași universități, timp în care s-a familiarizat cu sistemul de predare și a învățat mai bine limba. 

În martie va împlini 22 ani. Am vorbit cu Teo online, într-o după-amiază, după ce a terminat cursurile de la facultate. Am vrut să aflăm cum e să fii student într-una dintre cele mai incluzive și accesibile societăți din Europa, cum ține pasul cu cursurile și învățatul folosindu-se în scriere doar de nas, care îi sunt gândurile de viitor și ce putem face în România ca să prindem din urmă incluziunea pe care a găsit-o în Spania.

 

Î: Ai scris pe blog că ai ales Medicina datorită unei profesoare de biologie din școala generală și fascinația ta pentru sistemul nervos. Ce găsești fascinant la el?

R: Faptul că fiecare lucru se întâmplă exact când trebuie. Un impuls nervos nu este trimis din pură întâmplare, este foarte bine calculat și ajunge mai departe fix acolo unde e nevoie. Mi se pare fascinant cum corpul uman reușește să se regleze și să facă toate procesele singur. 

 

Vorbește-mi despre cum scrii cu nasul. Cât timp ți-a luat să rezolvi admiterea la Medicină?

Eu așa scriu și pe Facebook și pe blog și când răspund la mesaje. Examenele le scriu cu nasul pentru că e mai ușor, scriu mai repede. În Spania, examenele durează o oră jumătate, dar eu mai am încă o oră jumătate pentru rezolvare. Așa a fost și la admitere, am avut dublu față de ceilalți. 

 

Cum ai descoperit scrisul cu nasul? 

L-am descoperit singură. Când eram mică, la școală mi se spunea că trebuie să scriu cu mâna că așa face toată lumea, așa e normal. De-a lungul timpului am căutat metode prin care să-mi fie mai ușor. Am scris cu instrumente ajutătoare, apoi cu cotul, și până la urmă am ajuns să scriu cu nasul. Am zis că e foarte ușor și că așa rămâne. 

 

Pe lângă laptop, mai ai alte instrumente de tehnologie asistivă? 

Nu. Am o tabletă pe care o folosesc pentru învățat și un suport de masă unde îmi învârt telefonul ca să fie la nivelul nasului. Însă dispozitivul nu este nimic special, e luat de pe Amazon.

 

Dă-mi un exemplu de trăire în urma căruia ți-ai spus că acum ești în locul potrivit. 

Primul oară când în sfârșit am simțit că sunt unde trebuie să fiu, a fost în prima săptămână de facultate. Apoi, când am vizitat locul în care facem practica și disecțiile, când am văzut mușchii, nervii, arterele, venele. Totul e fascinant pentru mine. Când ne-au prezentat ce vom face, unde și cum, am zis că a meritat tot timpul în care am studiat să intru la Medicină, tot efortul și toată frustrarea din lume.

 

Ce specializare vrei în viitor?

Sunt abia primul an, aș vrea să mai rumeg cumva. Unul dintre profesorii de anatomie mi-a spus spus că aș fi bună pe radiologie, pentru că știu foarte bine anatomia. Dar sunt abia primul an. Mi-ar plăcea și psihiatrie, tocmai pentru că e și despre sistemul nervos. Sunt multe oportunități.

 

Cu ce e diferită Spania față de România când vine vorba de accesibilizare și incluziune? 

În primul rând, cel mai important aspect este mentalitatea. Să nu mai privim persoanele cu dizabilități cu milă. În România asta se întâmplă foarte des. Eu și acum primesc priviri de milă, „vai săraca e în căruț”. În Spania nu e așa, aici toți oamenii sunt foarte deschiși și văd persoana ca fiind un om, nu un om în scaun cu rotile. În România, oamenii au tendința să vorbească cu mine prin mama. Ei cred că dacă sunt în căruț nu pot să vorbesc sau să decid pentru mine. A fost un șoc când am venit în Spania fiindcă toată lumea vorbea cu mine, oamenii se uitau în ochii mei când îmi vorbeau. M-am blocat când am trăit asta pentru prima oară.

Cât privește accesibilitatea, în primul rând o văd în facultate, este principalul motiv pentru care am plecat afară. Am dat și la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. A fost nevoie ca mama să mă coboare pe scări ca să merg la toaletă și apoi din nou pe scări până în sala de examen. Practic, nu au oferit egalitatea de șanse. În schimb la Complutense, cred că sunt cel puțin 11 lifturi în toată facultatea. Avem toalete adaptate pentru persoane cu dizabilități la fiecare etaj, nu una în toată facultatea. Apoi, profesorii știu cum să adapteze predarea. Și dacă nu știu, discutăm cum e mai bine și pentru mine pentru ei, găsim împreună o soluție.

Accesibilitatea la metrou. Eu în București nu circul cu metroul, este imposibil din punctul de vedere al accesibilizării. Aici ajung cu metroul oriunde am nevoie. Sunt aproape 2 ani de când sunt în Madrid și nu a fost loc în care să nu ajung cu metroul fiindcă există lifturi. Este foarte bine gândită rețeaua. 

Autobuzele la fel, sunt lăsate la bordură ca să urc și să cobor la același nivel, au rampe electrice. Călătoria cu autobuzul a fost woau. În România, șoferii se fac că nu te văd sau spun că un asistent personal este obligat să dea rampa jos. 

Aici bordurile sunt la nivelul trotuarului. Ai observat că în București sunt foarte înalte, cu multe straturi pe alocuri. (râde) Eu chiar dacă am scaun electric, în București nu pot să urc pe trotuar din cauza bordurilor. Toate acestea sunt lucruri care îmi acordă independență.

 

Spui că în România a trebuit să te adaptezi la sistem, nu sistemul s-a adaptat la dizabilitatea ta. Cum a fost procesul de admitere în Spania?

Ei au un întreg minister care se ocupă de studenții străini și au un departament special care se ocupă doar de studenții cu dizabilități. I-am contactat și le-am zis care sunt nevoile mele: cum scriu, cum mă descurc, cum folosesc laptopul sau chestii care mă ajută să duc un examen la capăt. Am spus că am nevoie de laptop, fiindcă scriu cu nasul, și de o masă adaptată care să fie la nivelul nasului.

Apoi, timp de o săptămână o doamnă m-a tot sunat să vadă dacă am nevoie de altceva, era uimită că scriu cu nasul. Înainte de examen, m-au chemat la centru să văd dacă masa pe care o aveau era potrivită pentru mine. Nu au mai avut pe nimeni cu astfel de cerințe, nu știau cum să-mi pună tastatura, sau cât de sus să fie monitorul. Însă nu mi-au spus că nu se poate. Au chemat tehnicieni, bodyguarzi, pe toată lumea, au căutat o masă potrivită pentru mine și au găsit o soluție. Ei s-au adaptat la nevoile mele. 

În schimb în România, când am dat admiterea la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, nu m-a întrebat nimeni cum ar fi mai ușor pentru mine. În baza diagnosticului îmi stabileau ei adaptările. Le-am zis că mi-ar fi mai ușor să am un laptop, că una este să-i dictez cuiva să scrie și alta e să scriu eu direct. Precizez că în România am dictat absolut toate examenele fiindcă nu mi s-a permis evaluarea pe calculator. Atitudinea celor de la Carol a fost că „noi așa avem examenul, dacă vrei să-l iei în condițiile noastre” și atât. Eu a trebuit să mă adaptez la ceea ce ei aveau să ofere. Și știi foarte bine că două dizabilități sunt diferite. Ai un fond de bază după care te pliezi în accesibilizare, dar te adaptezi în funcție de fiecare persoană.

Eu am rămas fascinată să văd că în Spania, mai ales că eram străină și nu de-a lor, se agită atât de mult ca să-mi ofere toate condițiile. După examen m-au sunat să mă întrebe dacă totul a fost în regulă. A fost o experiență woau. 

 

Sper să vedem și la noi în viitorul apropiat grija asta pentru diversitate.

Încă mai sunt persoane care spun că persoanele cu dizabilități nu pot merge la școală. Când eram mică, mi s-a zis că nu pot face școală pentru că nu scriu cu pixul pe foaie. Mai avem foarte mult până ajungem la nivelul din vest.

 

Cum sunt colegii, ce simți din partea lor?

Eu sunt singura studentă străină de aici, admiterea este destul de dificilă. Au sistem de notare până la 14, a trebuit să mai dau examene ca să depășesc cel puțin 10 puncte. Colegii sunt atenți cu mine și cu dizabilitatea, în general. Spre exemplu, nu a fost necesar să le spun că am nevoie de ajutor ca să văd un mușchi, sau că nu pot să deschid ușa, au același comportament față de toată lumea. Au trecut vreo 3-4 luni până și-au dat seama că sunt student străin. Au fost plăcut surprinși când am spus că vin din România și că nu locuiesc în Spania. Au crezut că unul dintre părinți e spaniol, pentru că vorbesc foarte bine limba, iar când le-am spus că am învățat-o singură a fost woau pentru ei. 

 

După ce termini facultatea te gândești să profesezi acolo sau în România?

Medicina durează șase ani. În primul rând aș vrea să-mi fac rezidențiatul tot în Spania. În spital totul e bine adaptat. Colegii mi-au spus că în anul III va trebui să alegem un spital în care să facem cursurile și că unul dintre spitalele cu care facultatea colaborează își fac mare parte din muncă pe tabletă, precum rezultatul analizelor. Ceea ce pentru mine ar fi ideal. Faptul că sunt digitalizați e un avantaj. După rezidențiat nu știu unde mă va găsi viața, dacă vin în România, sau în altă țară.

 

Ai un gând de transmis pentru persoanele cu dizabilități? 

Eu tot timpul am zis că viața merită trăită cu sau fără dizabilitate. Dacă avem o dizabilitate nu înseamnă că e diferită față de cea a unui tipic (tr.: fără dizabilități reglementate), merită trăită și altfel. Scopul vieții e să fim fericiți. Fericirea o putem simți în fiecare lucru. Pentru simplul fapt că nu scriu cu mâna nu înseamnă că nu mă pot bucura de viață și ce îmi poate oferi. 

 

Dar un gând pentru tipici? 

Să fie mai deschiși. Să vadă dincolo de un scaun cu rotile. Eu am primit foarte multe mesaje de la tipici care mi-au zis că le-am schimbat perspectiva asupra persoanelor cu dizabilități. Și să se gândească că si noi suntem tot ca ei. Simțim tot ca ei, gândim și putem face lucruri la fel ca ei.  

 

O poți urmări pe Teo pe blog, Facebook sau Instagram. 

Interviul a fost editat pentru acuratețe.