Alex Bologa: Sportul, cea mai bună formă de integrare socială a persoanelor cu dizabilități

Alex Bologa are 26 de ani și face judo de performanță. Are două medalii la Jocurile Paralimpice de la Rio de Janeiro, Brazilia, și Tokyo, Japonia. Locuiește în Cluj-Napoca și a absolvit Facultatea de Psihopedagogie specială la Universitatea Babeș Bolyai.

Am vorbit cu Alex ca să aflăm cum e să practici un sport de contact, precum judo, ca nevăzător, despre disciplina performanței sale și soluțiile pentru a crește numărul persoanelor cu dizabilități care fac sport.

A învățat tehnicile judo-ului odată cu antrenorii săi



Ai avut vreun obstacol în practicarea judo-ului? 

Nu am simțit obstacole. Eu sunt primul nevăzător cu care au lucrat antrenorii, am învățat unii de la alții cum să procedăm, care sunt metodele de pregătire, cum să pregătim meciurile, ce e mai ușor pentru mine, ce ar trebui să lucrăm în plus față de restul. Eu mă pregătesc la aceeași sală cu lotul olimpic de persoane tipice (tr. fără dizabilități reglementate). Învățând unii de la alții am ajuns să progresăm și să avem rezultate.


Ce a trebuit să lucrezi în plus față de sportivii tipici?

În antrenamente, tipicii nu au nevoie să le explici ce se întâmplă într-o analiză video, eu fiind nevăzător am nevoie de asistență. Antrenorul trebuie să-mi explice ce procedee execută sportivii din video, din ce poziție, sau cum. E mai dificil să redai o mișcare când ești nevăzător.


Ce te-a ajutat ca nevăzător ca să ajungi la performanță?

Judo e un sport complex. Ai nevoie de persoane cu care să te pregătești, nu de una-două, ci de 10 persoane. E nevoie să înveți o mulțime de stiluri de luptă, îți trebuie pregătire fizică foarte bună. Și psihic trebuie să stai foarte bine, ca să înveți să faci față emoțiilor. Toate acestea împreună duc la rezultate.

Mereu cu un pas înaintea adversarului



Tu cum îți controlezi emoțiile?

Cel mai e greu e înainte de meci, trebuie să te păstrezi calm. În timpul meciului nu mai simți nimic că ai adrenalină. Dacă ai emoții ți se accelerează pulsul sanguin și rezistența fizică se reduce. La început aveam emoții, dar cu timpul am învățat să le stăpânesc, să reușesc să mă motivez de la un meci la altul. Lucrul ăsta se învață. Noi colaborăm și cu un psiholog sportiv.

Să-ți dau exemple de tehnici personale: nu mă uit cu cine pic la sorți înainte de un meci ca să nu am emoții. Dacă aflu, intervin insomniile, gândul e numai la meci. Între meciuri prefer să nu stau în sala de competiție. Ies afară și merg, mă plimb, ca să mă deconectez. Așa mă focusez doar pe meciul care urmează, fiindcă cel mai important meci e următorul, nu ultimul pe care l-am făcut.


Cum e să faci un sport de contact ca judo și să nu ai percepția spațială, ce ai învățat corpul tău să facă? 

În timp, în judo, simți mișcarea adversarului, unde i se plasează picioarele, brațele, mișcările adversarului. Prin simț știu cum să contracarez și anticipez ce pași ar urma să facă. Trebuie să fii mereu cu un pas înaintea adversarului.

Jocurile Paralimpice în vremea pandemiei



Ai luat bronzul la Jocurile Paralimpice de la Tokyo. Ce nu au văzut spectatorii și ai trăit colo? 

La Jocurile de la Tokyo au fost foarte multe restricții din cauza pandemiei. Ne testam în fiecare zi. Nici la antrenament nu aveai voie să dai jos masca dacă erau alte persoane în sală. A trebuit să mergem mai devreme cu două săptămâni pentru aclimatizare și să ne pregătim acolo, deși aș fi preferat să mă antrenez acasă. A fost trist că n-au fost spectatori, dar atmosfera și importanța competiției s-au simțit. Ce trăiești la Jocurile Paralimpice sunt emoții unice în viața unui sportiv. Nu ar ajunge un volum de carte să descrii tot, de la bucurie, la mare tristețe, dacă pierzi un meci. (râde). Totul e mult mai intensificat la Jocuri deoarece e o competiție din 4 în 4 ani. Acolo sunt cei mai buni sportivi din lume și lucrul acesta se simte.


Ai interacționat cu cei cu care ai fost în competiții?

Da, ne cunoaștem foarte bine cam toți, cel puțin la categoria de greutate la care particip. La Tokyo nu prea am putut interacționa din cauza restricțiilor.


Cum este o zi din viața ta? 

Antrenamentele îmi ocupă tot timpul. Am două antrenamente pe zi câte două ore, în afară de miercuri și duminică. Multă muncă. De obicei dimineața facem pregătire fizică și după-amiază pregătire tehnică.


Ai zis că vrei o nouă medalie la Jocurile Paralimpice din Paris din 2024, ce faci ca să o obții? 

În judo nimic nu e sigur, nu e ca în atletism unde ai scos un timp și cu ăla mergi. În judo poți să câștigi cu oricine și poți să pierzi cu oricine. Nu e nimic sigur. (râde) Chiar dacă ești cotat ca favorit, meciul nu e câștigat dinainte. Trebuie să te pregătești continuu, să vii cu ceva nou, cu procedee noi, să studiezi foarte bine adversarii și să le găsești punctele slabe. Noi așa ne pregătim pentru fiecare competiție: ne uităm pe lista celor înscriși și îi studiem pe cei mai importanți adversari. E necesar să pornești cu gândul că tu ești mai bun decât adversarul, să ai încredere în tine.


Ce e de făcut pentru a dezvolta sportul de performanță pentru persoanele cu dizabilități din România? 

În primul rând, copiii din școli trebuie aduși spre sportul de performanță, asta ne lipsește în România. De exemplu, în școlile de nevăzători nu există un sistem bine pus la punct care să aducă copiii înspre cluburi. Apoi, să le permiți antrenorilor să vină în școli să facă selecții, să integreze copiii în sportul specific, adică pentru persoanele cu dizabilități, sau sportul adaptat.

Antrenorii trebuie pregătiți pentru un sport specific. În România, aceste sporturi nu sunt studiate în amănunt, suntem descoperiți. În privința sporturilor adaptate ne lipsesc cursurile specifice pentru persoanele cu dizabilități. Trebuie investit în pregătirea antrenorilor deoarece există soluții cu care să-și facă viața mai ușoară atunci când antrenează persoane cu dizabilități.


Dacă ai schimba un lucru în România pentru persoanele nevăzătoare, care ar fi acela? 

Totul pornește de la sistemul de educație. Aș crea programe de selecție pentru a face diferite sporturi. Atât în școlile speciale, cât și în cele de masă. Cel puțin o dată, sau de două ori pe an, antrenorii să ajungă în școli și să facă o selecție pentru un anumit tip de sport. Să zicem că se face o selecție pentru înot, dar nu toți copiii au aptitudini pentru înot, ci poate au pentru judo, cum e în cazul meu. Sistemul de educație trebuie să ofere o masă largă de oportunități din care un copil să poată alege.

Sportul, cea mai bună formă de integrare socială 



Ce te-a învățat sportul?

În primul rând să socializez, să mă integrez. M-a ajutat să am încredere în mine și să cred că pot face orice. Datorită muncii poți să-ți depășești orice barieră.


Ai un mesaj pentru persoanele nevăzătoare?

Să creadă în visele lor, să aibă scopuri realiste pe termen scurt, mediu și lung. Dacă vor da tot ce pot în îndeplinirea acestor idealuri vor reuși cu siguranță.


Dar un gând pentru tipici?

Sportul pentru persoanele cu deficiențe de vedere, și nu numai, nu se rezumă doar la mișcare, ci reprezintă o formă de integrare. De fapt, sportul este cea mai bună formă de integrare socială a persoanelor cu dizabilități. Asta e dovedită.

 

Alex și adrversarul său sunt față în față, arbitrul este între ei cu o mână ridicată, semn că îl declară câștigător pe Alex

 

Interviul a fost editat pentru acuratețe.

Sursă foto: Alex Bologa, Jocurile Paralimpice de la Tokyo, Japonia, 2021. Fotograf: Rafal Burza.

+
Scrie-ne pe Whatsapp!
Sari la conținut